Chirie sau credit ipotecar?

Aceasta-i întrebarea care-i frământă pe mulţi chiriaşi familişti. Vremurile bune când primeai casă de la stat au rămas o amintire frumoasă. La fel şi minunata epocă (din păcate destul de scurtă) a nunţilor adevărate când, cu banii primiţi în dar de la nuntaşii generoşi, cumpărai apartament cu cel puţin două camere. În ziua de azi, după ce isprăvesc cu nunta, în loc să pornească cu entuziasm în căutarea ofertelor de vânzare, mare parte din proaspeţii însurăţei încep sictiriţi prospectarea pieţei apartamentelor de închiriat. După câteva zile de trudă, cu zeci de telefoane şi vizite, constată cu uimire că există doar două tipuri de oferte: ori apartamente îngrijite, mobilate complet şi modern, cu combină frigorifică, maşină de spălat automată, televizor LCD, centrală termică etc. (adică absolut tot confortul la care poţi visa), ori nişte bârloguri pline de igrasie, cu pereţii scorojiţi, cu nişte jafuri de mobile de pe vremea lui Pazvante Chioru’, bune doar de pus pe foc, cu preşuri ţărăneşti în loc de covoare, fără frigider, cu reşou în loc de aragaz şi lighean în loc de maşină de spălat.
Normal că orice om, oricât ar fi de bătut în cap, dintre cele două variante ar alege apartamentul îngrijit; e la mintea cocoşului. Dar proprietarilor acestor apartamente nici nu le trece prin gând să sprijine tinerele celule de bază ale societăţii, solicitând nişte chirii rezonabile; cum adică? ei sunt mai proşti ca statul? Să-i sprijine statul, că doar asta le promite la starea civilă! Ei ştiu doar că scopul lor este să obţină venituri maxime din chirii, ceea ce este cât se poate de logic într-o lume în care ţelul suprem al vieţii este profitul. Din păcate pentru frageda celulă socială, chiria acestor apartamente este mai ridicată decât un salariu mediu net. Categoric că aceste palate nu-s pentru chiriaşii proletari, ci pentru amantele domnilor generoşi sau pentru directorii de bănci, regii autonome, companii multinaţionale, care urăsc ideea de a avea propria casă şi sunt mari amatori de chirii astronomice.
Ca urmare, fericitei familii tinere îi rămâne doar varianta vizuinii împuţite, pentru care, din fericire, nu trebuie să plătească decât echivalentul unui salariu minim pe economie. Astfel că, după ce achită chiria, consumul, telefonul, cablul şi curentul, le mai rămân chiar şi bani de pâine, parizer, seminţe de bostan şi anticoncepţionale. Trai pe vătrai! Şi pornesc la drum în minunata viaţă de cuplu sărac: slujbă, televizor, parizer, seminţe de dovleac şi multă, multă iubire. Dar după câteva luni, din cauza seminţelor sărate, buzele încep să-i cam usture şi, drept urmare, sărutările se cam răresc; şi tot cam atunci apare proprietarul şi-i informează că doreşte mărirea chiriei. Ce-i de făcut? dacă creşte chiria, nu mai ajung banii de parizer, fără de care viaţa chiar nu mai are niciun farmec. Singura variantă este găsirea altei chirii.
Îşi strâng ei chiloţii, ciorapii şi blugii într-o boccea, în alta pun tigaia, oala, slănina, două borcane de gem şi cinci de zacuscă, şi se instalează în alt bârlog, la fel de confortabil ca primul. Dar după o vreme, şi pe proprietarul ăla îl apucă damblaua; îi căşunează să vândă cloaca, şi iar se schimbă bârlogul. Sărutările devin tot mai rare, dar li se dezvoltă brusc şi inexplicabil simţul frumosului şi cel al olfacţiei, astfel că încep să nu mai suporte nici duhoarea vizuinilor, nici urâţenia mobilelor.
- Comoara mea, zice jumătatea cea frumoasă a celulei de bază, eu voi înnebuni dacă toată viaţa o să trăim în cloace ca astea. Decât să mai vieţuim aşa, n-ar fi mai bine să luăm un credit ipotecar şi să ne cumpărăm şi noi un apartament normal? Rata ar fi mai mare decât este acum chiria, dar dacă renunţăm la seminţe, dacă o lăsăm mai moale cu parizerul şi anticoncepţionale, sunt convinsă că ne-am descurca, chiar dacă ne va fi greu. Măcar dacă batem un cui în perete, ştim că e al nostru!


Continuarea în ediţia de mâine.

Infanteristu’

Alte stiri - Locale

| Astazi | Culturale | Locale | Regionale | Sportive |