Tyrannosaurus rex didacticus

Universităţile româneşti ar putea reprezenta o soluţie miraculoasă pentru scoaterea ţării din criză, dacă ne-am pricepe să le promovăm peste hotare. Cu toate că niciuna dintre ele nu se află în topul celor mai bune 500 de universităţi din lume, ele ar putea atrage, nu mii de învăţăcei din străinătate dornici să se adape la izvoarele inteligenţei româneşti, ci milioane şi milioane de turişti. Asta pentru că ele sunt adevărate ţinuturi uitate de timp, în care ultimii dinozauri nu numai că au supravieţuit schimbărilor climatice şi politice, ci s-au înmulţit îngrijorător, ameninţând cu extincţia vieţuitoarele care ar trebui, în mod normal, să populeze acest habitat.
Nu mai puţin de 25% din profesorii plini din universităţile noastre finanţate de stat, deşi au depăşit respectabila vârstă de 70 de anişori, se ţin cu ghearele şi cu dinţii de catedre lor, şi nu se lasă scoşi de acolo decât cu picioarele înainte. Ba chiar la unele facultăţi ei reprezintă peste 50% din corpul profesorilor: UMF Bucureşti 60%, UMF Cluj 63%. În timp ce salariul net al unui preparator sau asistent abia depăşeşte 1000 lei, ei ridică vreo 5000, pe lângă care, mulţi dintre ei, mai umflă încă vreo 5000 din plata cu ora, îndrumare de lucrări de doctorat, contracte de cercetare plătite de stat (că doar n-or plăti firmele private cercetări care nu ajung niciodată la vreun rezultat care să dea şi roade în economie). De bună seamă că există şi nepreţuite valori între seniorii doctoratelor, dar oamenii ăştia au ieşit la pensie la 65 de ani şi au lăsat locul altora mai tineri, înţelegând că nimeni nu este de neînlocuit: a murit chiar şi Albert Einstein şi lumea a mers înainte.
Cum motivează aceşti oameni refuzul pensionării? Ne spun că fără ei învăţământul se va duce dracului, deoarece cei tineri sunt nişte nevolnici incapabili să le ia locul. Cine i-a pregătit pe cei tineri? Nu tocmai ei? N-au fost formaţi discipolii după chipul şi asemănarea mentorilor? De bun ce este învăţământul universitar românesc este ţara atât de prosperă?
În ce constă, de fapt, munca de vreo şase ore pe săptămână a unui astfel de profesor doctor docent etc? în cazul fericit în care nu trimite vreun asistent să-i ţină locul, venerabilul profesor se instalează maiestuos la catedră şi cu voce molcomă de bunic care vrea să-şi adoarmă nepoţelul începe să citească acelaşi curs pe care-l recită de 40 de ani, şi la care, în afară de câteva virgule, nu a mai schimbat nimic de-a lungul deceniilor. Studenţii trag la sorţi care dintre ei îşi vor pierde vremea în primele rânduri, prefăcându-se că iau notiţe, şi care se vor relaxa în ultimele bănci, jucând purici sau dormitând. Nu are niciun rost să se chinuie să scrie după dictare ca în clasa întâi, că doar pot trage la Xerox notiţele unuia cu un an mai avansat, care la rândul lui le-a copiat de la altul cu un an mai avansat, care la rândul lui a procedat la fel. Şi tot aşa. Oricum, de-a lungul anilor nu s-a schimbat nimic în cursul marelui profesor. Şi nici nu era nevoie, deoarece cursul lui era perfect în clipa când l-a moştenit de la strămoşii lui, profesori universitari şi ăia. Am urmărit cândva parcursul unui astfel de curs, de-a lungul generaţiilor unei mari, vechi şi respectabile familii de universitari, şi am constatat cu surprindere că autorul scrierii cu pricina era Adam în persoană. Cred că în clipa când şi-a conştientizat goliciunea, după ce l-a prostit Eva să muşte din măr, Adam a luat două frunze: cu una şi-a acoperit părţile ruşinoase, iar pe cealaltă s-a apucat să scrie cursuri pentru urmaşii lui din România, care vor îmbrăţişa cariera universitară.
După ce termină cu bla-bla-ul, dă deşteptarea studenţilor printr-un sughiţ şi plecă fericit că a reuşit să fericească încă o generaţie cu nepreţuitele informaţii de pe fiţuicile lui, şi că, în nici două, ore a mai împuşcat câteva sute de lei. La examen te pune să faci şi tu ceea ce a făcut el la curs: să spui din cap ceea ce a citit el de pe fiţuicile lui. Ba chiar ştiu pe unul la care, dacă doream note mari, rugam fetele să se înfăţoşeze foarte decoltate. Altfel era turbat rău şi pica pe capete. La altul, înainte de examen, puneam mână de la mână să-i cumpărăm de pileală, ca să trântească doar jumătate din noi; altfel ne pica pe toţi.

Continuarea în ediţia de marţi.

Infanteristu’

Alte stiri - Locale

| Astazi | Culturale | Locale | Regionale | Sportive |